Au inceput sa cada frunzele ruginite de plapuma batranei toamne. Au inceput sa se aseze lin, una cate una, batute de vantul prea puternic pentru ele. Un covor aurit imi formeaza drumul catre casa. Usor-usor, mi-au aparut si nostalgiile, realitatea de-odinioara, chipul tau, salcamul sub care ne intalneam si banca pe care am petrecut atatea clipe minunate in miezul noptii cand nimeni nu ne vedea. Toate au ramas acolo...si de-ar vorbi... De-ar putea toate sa povesteasca cate si mai cate am trait... Ar plange pana si Dumnezeu. Si parca plange...caci uite, a inceput sa picure pe cand gandeam la noi. Mi-am deschis umbrela si apoi mi-am amintit de cat de mult iubeai cand doar picura. Ploaia te inveselea si-ai fi dansat continuu in ea daca uneori nu era prea frig sa o faci. Am inchis-o la loc si privind spre cer, am lasat acei cativa picuri de ploaie sa imi cada pe chip si am zambit. Este sfarsit de Septembrie si trecut de orele 18 iar eu ma asez usor pe banca de sub salcam. Ma asez acolo unde imi era locul de obicei si-mi imaginez ca tu esti langa mine. In stanga mea tinandu-ma de brat, ghemuita asa...sa te incalzesti putin. Si-ti pleci capul pe umarul meu si oftezi. Stiam mereu motivul oftatului tau. Ce frumos ar fi fost daca timpul nu ne-ar fi fost potrivnic... Daca noi am fi ramas mereu aici, imbratisate. Si-am fi ramas de ar fi stat timpul in loc. Dar el nu sta, vezi? El se duce...si intr-o zi, te-a luat cu el pentru totdeauna. Te-a dus...Si numai el si Dumnezeu stie unde.
Uneori... Uneori...ma asez pe banca asta si-mi inchid ochii. Imi imaginez ca te asezi langa mine iar si-mi spui ca te-ai intors. Ca ma iubesti desi nu ai iertat nici tu timpul, asa cum nici eu inca nu il pot ierta. Au trecut deja 17 ani si eu inca simt totul de parca a fost ieri. Am nevoie de tine ca sa pot ierta ca te-a luat mult prea devreme.
Oare tu iti mai amintesti de noi? Oare eu sunt inca in mintea ta? Macar de-as sti ca uneori iti trec prin minte. Ca uneori...zambesti cand ma ai in gand. Ori poate si tu te-ai asezat uneori pe banca asta si eu nu stiu. SI iar timpul asta care nu vrea sub nicio forma sa-mi aduca inapoi sufletul pereche.
Redeschid ochii. Oftez...privind in jur si dandu-mi seama ca nimic nu este schimbat. Ca pentru copacul asta batran, timpul parca sta in loc si banca asta...care ne-a gazduit iubirea ma aduce mereu inapoi. Ma ridic si vreau sa plec. Incepe iar sa doara dorul asta... Si nu mai vreau. Ca de obicei ma resemnez cu gandul ca niciodata nu am sa te mai pot vedea.
Dar iti aud glasul...Ori doar imi pare? Privesc in jur parca disperata si dornica sa fie asa.
- Olimpiaaa!
Glasul ma ghideaza catre o silueta. Din departare... Doamne cat de mult te-ai schimbat! Unde este oare copila mea de 18 ani cu parul blond si cret? Cu ochii albastrii ca marea... Zambesti...Acelasi zambet ce eclipseaza soarele. Te indrepti spre mine si eu nu am cuvinte sa spun ce simt. Ard...Tremur, nu pot scoate o vorba.
- Olimpia... tu esti?
- ...Da... Adelina...
- Da... eu sunt!
Ne-am privit ochi in ochi. Asa... fara a mai scoate o vorba si secundele treceau, zambeam si citeam una pe chipul celeilalte fericirea in pura stare. Inima imi batea atat de tare incat ar fi iesit din piept ca sa te imbratiseze fericita ca in sfarsit te-ai intors.
- Au trecut atatia ani...
- Nu... A fost ieri. Ieri, nu? Ieri am stat pe banca asta amandoua si tu te-ai ghemuit ca intotdeauna.
Ai oftat iar dar cu un zambet pe buze de data aceasta si ai zis:
- Da! Ieri a fost! Si uite ca si azi vom sta pe banca. Imi este cam racoare...tie nu?
Ne-am asezat pe banca una langa alta ca de obicei. Ea se ghemuise iar la bratul meu, cu capul lasat pe umar si am privit in zare la oameni la crengile salcamului batute de vant... la picurii ce incepusera iar sa cada, lin, anuntand veselie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu