Regasire

Au inceput sa cada frunzele ruginite de plapuma batranei toamne. Au inceput sa se aseze lin, una cate una, batute de vantul prea puternic pentru ele. Un covor aurit imi formeaza drumul catre casa. Usor-usor, mi-au aparut si nostalgiile, realitatea de-odinioara, chipul tau, salcamul sub care ne intalneam si banca pe care am petrecut atatea clipe minunate in miezul noptii cand nimeni nu ne vedea. Toate au ramas acolo...si de-ar vorbi... De-ar putea toate sa povesteasca cate si mai cate am trait... Ar plange pana si Dumnezeu. Si parca plange...caci uite, a inceput sa picure pe cand gandeam la noi. Mi-am deschis umbrela si apoi mi-am amintit de cat de mult iubeai cand doar picura. Ploaia te inveselea si-ai fi dansat continuu in ea daca uneori nu era prea frig sa o faci. Am inchis-o la loc si privind spre cer, am lasat acei cativa picuri de ploaie sa imi cada pe chip si am zambit. Este sfarsit de Septembrie si trecut de orele 18 iar eu ma asez usor pe banca de sub salcam. Ma asez acolo unde imi era locul de obicei si-mi imaginez ca tu esti langa mine. In stanga mea tinandu-ma de brat, ghemuita asa...sa te incalzesti putin. Si-ti pleci capul pe umarul meu si oftezi. Stiam mereu motivul oftatului tau. Ce frumos ar fi fost daca timpul nu ne-ar fi fost potrivnic... Daca noi am fi ramas mereu aici, imbratisate. Si-am fi ramas de ar fi stat timpul in loc. Dar el nu sta, vezi? El se duce...si intr-o zi, te-a luat cu el pentru totdeauna. Te-a dus...Si numai el si Dumnezeu stie unde. 

Uneori... Uneori...ma asez pe banca asta si-mi inchid ochii. Imi imaginez ca te asezi langa mine iar si-mi spui ca te-ai intors. Ca ma iubesti desi nu ai iertat nici tu timpul, asa cum nici eu inca nu il pot ierta. Au trecut deja 17 ani si eu inca simt totul de parca a fost ieri. Am nevoie de tine ca sa pot ierta ca te-a luat mult prea devreme.

Oare tu iti mai amintesti de noi? Oare eu sunt inca in mintea ta? Macar de-as sti ca uneori iti trec prin minte. Ca uneori...zambesti cand ma ai in gand. Ori poate si tu te-ai asezat uneori pe banca asta si eu nu stiu. SI iar timpul asta care nu vrea sub nicio forma sa-mi aduca inapoi sufletul pereche. 

Redeschid ochii. Oftez...privind in jur si dandu-mi seama ca nimic nu este schimbat. Ca pentru copacul asta batran, timpul parca sta in loc si banca asta...care ne-a gazduit iubirea ma aduce mereu inapoi. Ma ridic si vreau sa plec. Incepe iar sa doara dorul asta... Si nu mai vreau. Ca de obicei ma resemnez cu gandul ca niciodata nu am sa te mai pot vedea.

Dar iti aud glasul...Ori doar imi pare? Privesc in jur parca disperata si dornica sa fie asa. 

- Olimpiaaa! 

Glasul ma ghideaza catre o silueta. Din departare... Doamne cat de mult te-ai schimbat! Unde este oare copila mea de 18 ani cu parul blond si cret? Cu ochii albastrii ca marea... Zambesti...Acelasi zambet ce eclipseaza soarele. Te indrepti spre mine si eu nu am cuvinte sa spun ce simt. Ard...Tremur, nu pot scoate o vorba. 

- Olimpia... tu esti? 

- ...Da... Adelina...

- Da... eu sunt! 

Ne-am privit ochi in ochi. Asa... fara a mai scoate o vorba si secundele treceau, zambeam si citeam una pe chipul celeilalte fericirea in pura stare. Inima imi batea atat de tare incat ar fi iesit din piept ca sa te imbratiseze fericita ca in sfarsit te-ai intors. 

- Au trecut atatia ani... 

- Nu... A fost ieri. Ieri, nu? Ieri am stat pe banca asta amandoua si tu te-ai ghemuit ca intotdeauna.

Ai oftat iar dar cu un zambet pe buze de data aceasta si ai zis:

- Da! Ieri a fost! Si uite ca si azi vom sta pe banca. Imi este cam racoare...tie nu?

Ne-am asezat pe banca una langa alta ca de obicei. Ea se ghemuise iar la bratul meu, cu capul lasat pe umar si am privit in zare la oameni la crengile salcamului batute de vant... la picurii ce incepusera iar sa cada, lin, anuntand veselie. 

Mica sufletului meu <3

Ma privesti cu ochii tai lunarici. Ma privesti lumina aceea din ei de parca ar fi soarele ce se oglindeste in ei. Si-mi spun ca ma iubesti. Si-mi spun ca ma doresti. Si cum? Cum, cand mai ieri abia iti sarutam prima oara buzele? Cum, cand mai ieri nu-mi gaseam capatul sperantei? Si ai aparut tu... ca un raspuns la toate rugaciunile mele. Ca o curatare a mizeriei trecutului. Si ai adus intr-o secunda in inima mea, un cantec angelic si o lumina in ochii mei.
Esti...unica. Esti doar tu...Miha...Miha mica. Miha mea. Miha sufletului meu. Si ai sa razi, stiu... citind asta. Dar taci, nu spune vorbe... doar priveste-ma si-am sa citesc doar eu in ochii tai, randurile de iubire, scrise pentru mine.

Un inger

Te-am privit aseara dormind in bratele mele. Am privit indelung fiecare contur al chipului tau angelic. Fiecare liniuta, fiecare forma, fiecare miscare ... Am vrut sa observ indeaproape, perfectiunea din creatia cea mai de pret, a Lui. Si niciodata nu m-am simtit mai norocoasa si mai implinita ca acum, stiind ca in bratele mele, doarme, una din minunile Lui. Ti-am sarutat fruntea de un milion de ori si I-am multumit Lui, ca te-a pus langa mine. Ca in calea mea te-a pus si ca inima ta, o daruiesti cu atata dragoste, unei muritoare ca mine. I-am multumit ca existi. Ca esti si va sa fii mereu cu mine. I-am promis ca am sa te pretuiesc ca pe cea mai de pret comoara a lumii. Ca am sa fiu aripile tale, atunci cand vrei sa zbori si vocea ta atunci cand nu ai sa crezi ca esti cu adevarat comoara tuturor. Iar eu... doar om. Si esti frumoasa pentru ca ochii Lui asa te-a vazut in imaginatia lui. Si esti perfecta, pentru ca altfel nu ai sa fii veci. Si esti cu mine, atat cat merit sa te am aproape.

Tu esti casa mea

Uneori imi amintesc de inocenta cu care te iubeam si atunci imi dau seama de puritatea acestui sentiment pe care il numim "iubire".
Si socotind in singuratatea mea, intregile iubiri trecute mai realizez si ca tu nu te compari cu niciuna. Ai fost singura care in mod inexplicabil si indirect mi-a daruit fericire cu adevarat. Ciudat sa spui asta....unor buze ce nu le-ai atins veci. Dar ne-am atins cu sufletul mai mult decat multe ca noi. Ne-am mangaiat, ne-am dorit si ne-am iubit cu privirea. Uneori am impresia ca singura mea casa esti tu. Ca acolo trebuie sa ma intorc candva si sa nu ma abat de la drum pentru nimic in lume. Iubiri...sunt o mie...dar una ramane vesnic vie in sufletul unui om. Aceea langa care poate spune ca este acasa. Aceea unde trag cand ma simt pustiita. Si cand ma uit la zambetul tau... desi iubirea e demult plecata, reusesti sa ma faci sa uit de toate ce le adun si imi pica greu in viata. Si simt ca langa tine as putea zbura...nu doar merge.  Ti-as multumi pentru multe... dar momentan iti multumesc pentru ca m-ai vazut si m-ai respectat. Si mai ales... te-ai respectat. M-am abatut de la drum pentru o clipa... dar asta doar pentru a realiza ca tot la tine trebuie sa alerg. Si la tine se sfarseste drumul. Tu esti casa mea.

Dragostea, religia mea.

Fa din dragoste, religia ta. Fa din ea... totul! Ea este totul! Absolutul! Ea defineste frumosul din noi si din ceilalti. Defineste binele, bunul, respectul, intelegerea, compasiunea, generozitatea, etc. Cuprinde in bratele ei sensul intregului Dumnezeu. Sensul a tot ceea ce traiesti si iti ofera fericire.
Fericirea? Exista. Insa...ti-o cladesti singur. Inveti din mers cum sa tratezi totul ca sa capeti ceea ce doresti si sa ajungi unde ti-ai propus. Trateaza bine si vei fi tratat bine. Desigur...uneori riscam sa fim dezamagiti. Cand dam totul si nu primim inapoi. Nu fiti tristi, acei oameni care nu stiu sa returneze, sunt oameni care inca nu au invatat cum trebuie sa mearga traba. Unii nu invata niciodata...
Trebuie sa tratezi pe ceilalti asa cum iti doresti tu sa fii tratat. Vrei iubire? Ofera iubire! Dar mai intai...invata sa iubesti. Vrei bunatate? Ofera bunatate! Vrei respect? Ofera respect! Regulile sunt simple... Dar greu de urmat. Uneori este bine sa respectam si regulile.

De vorba cu inima mea

Mi-am strigat inima in dimineata asta.
- Hei...ce faci? Unde te ascunzi si azi?
- Nicaieri! Sunt aici gata de o noua zi.
- Zambim impreuna?
- Cu siguranta!
Si am zambit.
In drum spre munca am mai vorbit putin. Era cald afara... Si oamenii din jur imi zambeau. Inima le zambea inapoi.
- Cum te simti? mi-am intrebat inima, curioasa de starea ei.
- Eu? Ma cunosti...Poate mai cad uneori si plang, poate mai tip ori disper dar cand iau decizia corecta, zambesc. Doar stii si tu ca viata merge mai departe si timpul in loc nu sta pentru nimeni. Si-n plus Ana... Cand nu se merita, nu se merita!
- Iar discutam despre asta? Hai sa ne prefacem ca nu a existat niciodata, ce zici?
- Ce faci? Fugi?
-  Eu? Niciodata! Dar daca stai bine sa te gandesti, chiar nu a contat pe cat sperai.
- Ei stii ca a contat dar... ti-am mai zis eu tie. Tu care poti muta muntii din loc cand iubesti, nu ai nevoie de cineva care nu vede asta si care nici un deget nu ar muta pentru tine.
- Esti rea!
- Nu...Sunt realista si stiu ca am dreptate. Asa ca loc de "Dar .." nu mai exista. Invata sa spui nu cand este cazul sa spui nu. Ei... si ce daca mai exista si asa persoane...Trebuie sa vezi ca exista o diferenta de viata intre tine si ...restul. Tu dai, ei iau si ... cei ce dau inapoi, merita sa mai primeasca. Cei ce doar iau fara a da nimic inapoi, merita sa le inchizi usa si tu sa mergi mai departe inconjurata de cei ce iti inapoiaza catusi de putin frumosul pe care il daruiesti tu. Este sau nu este asa? Si sa-ti mai spun ceva despre iubire... Dragostea adevarata vine odata cu respectul. De fapt...Respectul conteaza cel mai mult. Nu exista iubire fara respect. Ori daca respectul lipseste si dragostea exista, atunci trebuie reparata. Nu exista egoism langa iubire. Nu fac casa buna. Nu existi doar Tu in Doi. Exista Doi, ce se transforma usor in Unu. Ori Doua in Una. Si indiferent de mizeria ce-ti creaza cineva, mereu sa ai capul sus si vorba frumoasa la tine. Dragostea este...totul. Indiferent de forma ei...Fara ea nu stim sa apreciem frumusetea din jur. Exista oameni incapabili sa iubeasca si oameni care iubesc cu totul si se pierd pe ei in numele iubirii. Exista oameni care se iubesc pe ei....si numai pe ei. Si oameni care iubesc pe altii....si pe ei prea putin. Si sunt oameni care se iubesc pe ei si in egala masura pe altii. Cei ce iubesc egal... sunt cei care merita totul. Pentru ca la ei vei gasi si respectul si dragostea adevarata. Pentru ca atunci cand te iubesti pe tine....cunosti cum sa iubesti si pe altii. Cand nu te iubesti deloc, nu vei cunoaste cum sa iubesti pe altii si cand iubesti doar pe tine...dragostea este echivalentul egoismului. Asa ca nu uita sa te iubesti si pe tine, pentru a stii cum sa iubesti si pe restul. Gandeste-te la ce vrei tu sa primesti de la ceilalti ca sa poti sa oferi la fel si poate si mai mult de atat.

Inca o pagina pe care inevitabil, o intorc.

Inca o pagina a vietii mele pe care inevitabil o intorc si sper ca urmatoarea este mult mai bine scrisa. Am inceput cu un zambet pe buze sa citesc pagina asta pe care tin sa o intorc si nu vreau inca. Tot sper ca ceva se va schimba si noi...noi o sa ne trezim la realitate si o sa scriem in continuare pagina asta. Noi doua!
Am inceput sa o citesc zambind precum am spus mai sus. Pentru ca incepea frumos. Ceva ma atragea sa continui sa o citesc si Dumnezeu in fata mea sa o tot scrie pe placul meu. Tot ce citeam parea ca descrie ce am tot dorit sa citesc de cand s-a nascut in mine primul firicel de dragoste. Am tot cautat pagina potrivita, cea in care sa ma regasesc, cea pe care sa o citesc fara a vrea vreodata sa ma opresc. Si o gasisem. Ori cel putin asa am crezut eu...

Voi nu va perdeti cand deodata lucrurile iau o torsura nefericita? Cand poate singurul lucru care parea sigur in viata voastra se schimba? E scris aiurea, trist, fara sens...fara logica. Parca este o nebunie totala. Ce a fost si ce e acum... Cum am ajuns aici? Parca cineva doar a pocnit din degete si tot ce era menit sa fie scris frumos, a fost scris urat si a devenit insuportabil de citit. Si cand mai esti si un cititor ce nu savureaza orice fel de lectura, decat ceea ce pare atragator sufletului sau, tinzi sa renunti si sa spui "Ok...Asta nu am prevazut-o si se pare ca nu este ceea parea ca o sa fie. Nu stiu cum ceva incepe asa frumos si se sfarseste atat de urat."
Eu renunt sa mai citesc. Asta daca nu cumva cineva schimba continutul si il face la loc, frumos...atragator iar sufletului meu. Si cum asta este aproape imposibil... Singurul lucru ce ramane de facut este sa dai pagina ori mai bine...inchizi cartea de tot si astepti sa apara urmatoarea carte care sa iti atraga atentia si interesul. Numai ca si asta este un lucru greu de facut. Te atasezi de cartea aceea, de paginile ei, de continutul ei si realizezi cat de mult regreti ca cel ce a scris-o, nu a vrut sa continue frumos, ci a ales sa schimbe totul si sa faca din dragoste, un fel de suferinta fara rost. Ar fi putut sa fie atat de frumos si de simplu... De ce un autor s-ar complica sa scrie o carte asa trista?
Poate e vina mea ca nu rezist! De fapt este vina mea... Chiar este vina mea ca eu aleg sa nu citesc mai departe. Pentru ca pierd ce-i drept... Risc sa pierd poate ceva mult mai interesant. Cine stie...Poate lectura ce era la inceput asa atragatoare sufletului meu, revine si eu...eu ratacesc in cautarea altei carti. Dar este cert faptul ca nu o sa mai deschid pana ce cineva nu o sa imi spuna ca trebuie, ca merita...Merita sa citesc in continuare si sa astept minunea care o sa schimbe iar cursul actiunii...preferabil in favoarea noastra. Ori de nu o sa existe nimeni... Ramane doar o carte inchisa, necunoscuta cu intregul, mie. Si totusi as vrea sa o citesc in continuare...dar fara siguranta aceea ca merita, eu nu pot face nimic.
Mai trist e faptul ca poate este prima carte despre care intradevar am spus ca merita citita si recitita...si tinuta aproape pentru a o citi mereu. Ori poate am sperat eu prea mult de la autorul ei. Cine mai stie...Ori cine stie, sa imi spuna si mie.

Si-ti spun....

Copila...de-ai intelege profunzimea sufletului meu

De ai vedea prin ochii mei tot ce vad eu

Poate putin ai rade si putin ai plange

Si ai incepe a le strange

Amintirile ce m-au facut ce vezi acum la mine

Un om bogat de viata ce-o traieste langa tine

Si-ti spun... priveste-ma cum tac

In fata ta cum stau, pui mic de drac!

Caci stapana pe tot ce detin tu esti,

Si stapana pe tot ce in mine trezesti.

Si-ti spun...De ce te mai indoiesti?

Nu tu ma-ntrebai candva "De ce ma iubesti?"

Liniste

Liniste! Ce dracu e aia? Ce-i linistea ca uneori am impresia ca sta ascunsa bine de tot prin lumea asta si cand am mai multa nevoie de ea, nu se lasa deloc gasita. Ori vine precum ploaia de vara. Putin si degeaba. In cantitati mici si inutile.
Deci azi, linistea imi este datoare vanduta. De foarte mult timp nu si-a mai facut aparitia. Lasa ca o prind eu si o sa o plesnesc bine de tot...apoi am sa o imbratisez si pesemne am sa plang de fericire, ca a revenit. Ii duceam lipsa... 

Mai mare decat infinitul

Respira! Vrea sa iasa... Nu simti cum se zbate in interiorul tau? Bate si bate...si bate pana cand simti ca iti taie respiratia. Te copleseste cu bataile ei puternice.

Asa e ea cand ii este dor. Asa e ea cand tanjeste. Asa e...Asa e ea cand iubeste. Cand adora! 

Ea respira dragoste. Ea mananca dragoste si altceva nu vrea. Cand are dragoste, nu duce lipsa de nimic. Dragostea inseamna totul. Inseamna Oxigen. VIATA!

A cerut sa vada...Si a vazut. Si acum ar fugi spre ea, nu? Ar alerga fara sa priveasca inapoi o amarata de secunda. Ce-i trebuie ei sa asculte de altii cand are propria ei ratiune si logica? 

De ce sa ii pese de lucruri ce nu au sens in ochii ei? De ce sa piarda vremea batand pentru amagiri cand poate sa bata de parca ar fugi, pentru singura fiinta care ii da sens in totalitate? Care o intregeste.

Uneori, prinde aripi atat de inalte incat atinge universul. Si masurandu-se cu el, realizeaza ca dragostea ce o poarta in ea o face mai mare decat infinitul. Si atunci bate cat poate de tare si ar fugi sa cuprinda in aripile ei intreaga fiinta a celei ce-o iubeste cu atata nesat. 

Ei...dar apoi se trezeste din vis si inceteaza. Vede gratiile din jurul ei si mai numara o zi in care sta inchisa fara voie. Dar stie ca o sa zboare intr-o zi. Oh! Si inca cum...si atunci... Atunci o sa cuprinda in aripile ei intreaga ta fiinta si o sa iti arate ca dragostea ce ti-o poarta, masurata cu infinitul, este mai mare.